In Brief

Sistemele de încălzire urbană oferă multiple beneficii economice și de mediu. Eficiența ridicată inerentă a acestora contribuie la scăderea costurilor de încălzire în zonele urbane dense și în centrele industriale. Producția în cogenerare de energie termică și electrică duce la eficiență mai mare a combustibilului și, în consecință, la niveluri mai scăzute ale emisiilor de gaze cu efect de seră și de poluanți atmosferici locali. Rolul sistemelor de termoficare în decarbonizarea încălzirii a fost consolidat în cadrul recentei revizuiri a legislației UE privind energia și clima. Directiva privind Eficiența Energetică și Directiva privind Performanța Energetică a Clădirilor au introdus noi cerințe pentru sistemele eficiente de încălzire și răcire centralizată, care determină eligibilitatea pentru anumite tipuri de finanțare publică. În plus, municipalitățile cu peste 45 000 de locuitori trebuie să elaboreze strategii pentru încălzirea urbană. România, cu rețeaua sa extinsă de sisteme centralizate de încălzire de peste 4.380 km și circa 1,05 milioane de clienți, poate profita de avantajele acestor sisteme. Cu toate acestea, deceniile de neglijare a modernizării și renovării infrastructurii, modelele de afaceri dependente de subvențiile publice și designul învechit al sistemului au contribuit la scăderea constantă a gradului de conectare la rețelele de termoficare. Prețurile reglementate au necesitat subvenții pentru costurile operaționale și protecția consumatorilor de creșterea prețurilor. Aceasta a grevat bugetele locale și a limitat finanțarea lucrărilor de întreținere, ceea ce a dus la creșterea pierderilor în rețea. Din cei 10,7 TWh de încălzire centralizată produsă în 2022, doar 6,7 TWh au fost vânduți consumatorilor – pierderile de energie și consumul operațional au reprezentat, prin urmare, aproape 38% din energia produsă. Cele mai mari pierderi au fost înregistrate în Constanța, Iași și Arad, orașe cu unele dintre cele mai mici ponderi ale gospodăriilor alimentate de rețeaua locală de termoficare. Pe de altă parte, sistemul a fost operat cel mai eficient în Râmnicu Vâlcea, care este și municipiul cu cea mai mare pondere a consumului industrial de energie termică din rețeaua centralizată. Întrucât operatorii de sisteme centralizate de încălzire nu au putut să își finanțeze propriile investiții, ei au ajuns să se bazeze pe investiții din fonduri europene și pe diferite tipuri de sprijin guvernamental. Deși cea mai mare parte a modernizării infrastructurii a fost finanțată prin subvenții guvernamentale și ale UE, investițiile realizate până în prezent sunt adesea lipsite de obiective de reducere a utilizării combustibililor fosili și de integrare a tehnologiilor regenerabile, a pompelor de căldură și a căldurii reziduale. Între timp, mai multe orașe europene au lansat deja inițiative pentru stocarea energiei termice, captarea și utilizarea energiei din apele reziduale, utilizarea pompelor de căldură și integrarea energiei regenerabile și a căldurii reziduale. Strategiile puse în aplicare la nivel local pentru furnizarea de energie termică în cadrul celor 11 municipalități analizate în prezenta lucrare arată un accent covârșitor pe întreținerea și renovarea rețelelor existente. Aceste priorități sunt dublate de investiții pentru înlocuirea centralelor termice existente cu noi centrale de cogenerare pe gaze naturale. Această abordare poate fi parțial explicată prin extinderea aprovizionării cu gaze naturale a României, însă astfel de investiții pot duce doar la reduceri incrementale ale emisiilor și nu țin seama de evoluția pe termen lung a prețurilor combustibililor fosili și ale carbonului, nici de schimbările mai ample la nivelul UE în ceea ce privește cererea de energie primară. Sunt necesare acțiuni multiple pentru a aborda mai eficient provocările actuale și pentru a pregăti pentru viitor sistemele centralizate din România: Adoptarea unor strategii naționale și locale clare și ambițioase pentru încălzirea și răcirea urbană. Aceste planuri ar trebui să contureze o viziune clară pentru renovarea, decarbonizarea și chiar extinderea potențială a sistemelor de termoficare. Aceasta din urmă este deosebit de importantă având în vedere planificata extindere a tarifării emisiilor de gaze cu efect de seră la încălzirea locuințelor. Autoritățile locale ar trebui să fie mai ambițioase în promovarea planurilor care vizează maximizarea utilizării resurselor regenerabile disponibile la nivel local, reutilizarea căldurii reziduale și dezvoltarea soluțiilor de stocare a căldurii. Pentru a maximiza impactul, aceste măsuri ar trebui să fie completate de planuri ambițioase de renovare a clădirilor. Identificarea și eliminarea obstacolelor legislative și de reglementare. Concentrarea pe facilitarea punerii în aplicare a noilor tehnologii care facilitează integrarea sistemelor, reduc limitările privind autonomia municipalităților locale, îmbunătățesc transparența datelor și permit entităților private să participe mai activ pe piață. Canalizarea treptată a investițiilor către surse de energie mai curate. În timp ce unele investiții în centralele de cogenerare pe gaz reprezintă urgențe pe termen scurt pentru a continua furnizarea neîntreruptă de căldură, însă pe termen lung sunt necesare soluții decarbonizate pentru a asigura viabilitatea acestor instalații. Trecerea parțială la hidrogen sau biometan ar putea fi pusă în aplicare în unele locații, dar acest lucru necesită foi de parcurs clare privind modul în care acești combustibili vor fi produși, transportați și depozitați. Pe termen mediu și lung, rețelele de termoficare vor trebui să includă soluții precum pompele de căldură la scară largă, energia regenerabilă (inclusiv energia geotermală), căldura reziduală (stații de metrou, hale industriale, centre de date etc.) și stocarea căldurii în cea mai mare măsură posibilă. Având în vedere creșterea temperaturilor în zonele urbane în timpul verii, ar trebui urmărite, de asemenea, soluții de răcire centralizată. Îmbunătățirea modelului de afaceri și finanțarea investițiilor în noi tehnologii. Este necesară o echilibrare atentă atât pentru a expune treptat consumatorii la semnalele prețurilor, pentru a reduce dependența de subvenții, cât și pentru a proteja gospodăriile de prețurile inaccesibile la încălzire. Pe termen scurt și mediu, majoritatea investițiilor vor continua să fie finanțate prin subvenții publice, inclusiv din surse europene. Aceste investiții vor trebui să acorde prioritate renovării și modernizării infrastructurii de distribuție a căldurii, precum și finanțării proiectelor-pilot care pun în aplicare tehnologii inovatoare. Treptat, finanțarea publică va trebui să fie disponibilă din ce în ce mai mult prin împrumuturi și garanții de stat pentru a maximiza numărul de municipalități beneficiare. Obiectivul pe termen lung ar trebui să fie crearea unor sisteme autonome din punct de vedere financiar. Citiți întreg studiul (ENG) redactat de Alexandru Ciocan, Mihnea Cătuți, Alina Arsani și Corina Lazăr AICI.

Revizuirea legislației UE în conformitate cu obiectivul de neutralitate climatică pentru 2050 și cu reducerea emisiilor cu 55% până în 2030 creează oportunități de accelerare a decarbonizării sectorului clădirilor. Impulsionat de progresele în eficiența energetică și a sistemelor HVAC cu emisii reduse, sectorul construcțiilor prezintă un potențial considerabil pentru decarbonizare, încă insuficient valorificat.   Pentru a îndeplini noile obiective de eficiență energetică, România trebuie să prioritizeze și să accelereze ritmul și amploarea renovării clădirilor. Lucrările trebuie să vizeze în special clădirile cel mai puțin eficiente din punct de vedere energetic (din clasele energetice E, F și G), astfel încât acestea să atingă performanțe superioare, corespunzătoare claselor B sau A. Cel puțin 16% din fondul construit, începând cu cele mai ineficiente structuri, ar trebui supus acestor renovări.   Atingerea obiectivelor pentru 2030 necesită o creștere semnificativă a ratelor de renovare. În sectorul rezidențial, rata actuală de 0,5% trebuie să crească la 2,5% până în 2025 și la 4% până în 2045. În sectorul nerezidențial, rata de renovare trebuie să atingă 2,4% până în 2025 și 3% până în 2030, menținându-se la acest nivel până în 2050. Rolul autorităților locale în îndeplinirea acestor obiective devine tot mai important. Totodată, este necesară stabilirea unor ținte realiste pentru adoptarea pompelor de căldură și reevaluarea previziunilor privind consumul de energie în cadrul NECP.  Citiți întreg studiul (ENG) redactat de Aura Oancea, Constantin Postoiu și Luiza Zăpucioiu AICI.

Sectorul energetic românesc este într-o etapă de tranziție către metode de producere a energiei electrice cu o amprentă de carbon mai redusă. Centralele electrice pe gaz natural sunt considerate un pas intermediar către decarbonizarea completă a sectorului. În prezent, în România sunt în dezvoltare capacități semnificative de producere a energiei electrice pe bază de gaze naturale. Aceste proiecte, incluse în planurile strategice naționale, constau în dezvoltarea de centrale CCGT cu o capacitate totală de cel puțin 3,5 GW până în 2027. Chiar dacă emisiile de CO2 sunt mai reduse decât în cazul cărbunelui, aceste centrale reprezintă, totuși, surse importante de emisii de gaze cu efect de seră (GES). Ele sunt pregătite pentru a fi utilizate cu hidrogen (hydrogen ready) astfel încât, în primă fază, să poată fi alimentate cu gaz natural și, începând cu 2036, să fie operate cu un amestec de 50% gaz natural și 50% hidrogen. O scurtă analiză a celor două configurații de centrale electrice bazate pe turbine cu gaze relevă faptul că turbinele cu gaze cu ciclu deschis (OCGT) sunt, în general, mai potrivite decât cele cu ciclu combinat (CCGT) pentru echilibrarea sistemului energetic. Datorită randamentului energetic superior, configurațiile CCGT sunt adecvate pentru producția de energie în bandă. De asemenea, ele au o secvență de pornire relativ lungă. Astfel de centrale pe gaze naturale, pregătite pentru hidrogen, pot fi finanțate parțial din Fondul de Modernizare dacă respectă prevederile taxonomiei Uniunii Europene (UE) privind investițiile durabile. Unitățile CCGT care urmează a fi dezvoltate în România par să vizeze un criteriu bazat pe o limită superioară a emisiilor de GES ca medie pe o perioadă de 20 de ani și o serie de condiții suplimentare. O evaluare a costului mediu de producere a energiei (LCOE) pentru un sistem generic de tip CCGT/OCGT dezvoltat și operat astfel încât cerințele taxonomiei UE să fie respectate relevă o valoare de peste 100 €/MWh pentru CCGT și peste 200 €/MWh pentru OCGT. Aceste valori de bază ale costului energiei pot fi afectate negativ de prețul hidrogenului și de costul stocării acestuia. Pentru proiectele CCGT în dezvoltare în România, costul mediu al energiei este de aproximativ 115-122 €/MWh dacă gazul natural este utilizat pe întreaga durată de viață a centralei și 135-140 €/MWh dacă trecerea la hidrogen are loc în 2036. Se estimează 186 €/MWh pentru un scenariu pesimist în care prețul hidrogenului este ridicat. Principalele recomandări ale acestui studiu vizează o justificare mai solidă a necesității și oportunității de dezvoltare a 3,5 GW de capacități CCGT în România. Deși astfel de proiecte pot reprezenta o soluție pe termen scurt și mediu, pe măsură ce capacitățile de SRE și de stocare se dezvoltă, există o nevoie mai mare de claritate. Acest lucru este deosebit de important pentru proiectele strategice la nivel național, precum Mintia CCGT, care prezintă unele diferențe față de datele din NECP. În mod special, estimarea factorului de capacitate pentru Mintia CCGT, semnificativ mai mare decât cel din NECP, ar putea duce la o pondere crescută a gazului natural în mixul energetic național, ceea ce ar putea afecta perspectiva ca România să-și atingă obiectivele de decarbonizare stabilite în plan. De asemenea, este nevoie de mai multă claritate în ceea ce privește hidrogenul ce va fi utilizat pentru alimentarea acestor sisteme energetice începând cu 2036. Costul relativ ridicat al energiei produse de noile capacități CCGT creează un risc financiar pe termen lung. Întrucât acest cost este semnificativ mai mare decât cel actual al energiei regenerabile (acesta din urmă având perspective de scădere), investiția în noi turbine cu gaze riscă să nu fie recuperată. Citiți întreg studiul (ENG) redactat de Radu Cîrligeanu și Alina Arsani AICI.

Energia eoliană offshore deține un rol important în procesul de decarbonizare al Uniunii Europene (UE). Cu un potențial semnificativ în Marea Neagră, România are oportunitatea de a deveni un lider regional, în special în contextul adoptării Legii privind energia eoliană offshore. Uniunea Europeană vizează o capacitate instalată în energia eoliană de 60 GW până în 2030 și 300 GW până în 2050. România, cu un potențial eolian de 76-94 GW în Marea Neagră, ar putea deveni un lider regional în acest domeniu. Adoptarea Legii privind energia eoliană offshore de către România în 2024 (Legea nr. 121/2024) reprezintă un pas important în dezvoltarea sectorului de energie eoliană offshore. Cu toate acestea, cadrul de reglementare încă prezintă aspecte care trebuie abordate. O problemă importantă este termenul pentru acțiunile prevăzute de lege, cum ar fi disponibilitatea publică a informațiilor privind termenii de referință pentru studiul de specialitate, care ar fi trebuit să fie aprobați până în septembrie 2024. De asemenea, lipsa unui obiectiv juridic privind ținta de capacități instalate este o preocupare, deoarece ar ajuta la respectarea termenelor pentru legislația secundară și ar oferi o mai mare claritate investitorilor. Simplificarea procesului de autorizare este, de asemenea, esențială. Dezvoltarea energiei eoliene offshore în Marea Neagră trebuie să prioritizeze protecția mediului, având în vedere caracteristicile specifice ale regiunii și riscurile pentru biodiversitate. Studiile de mediu locale sunt esențiale pentru înțelegerea și atenuarea riscurilor pe care le prezintă construcția și exploatarea centralelor eoliene offshore. România a adoptat Planul de Amenajare a Spațiului Maritim în noiembrie 2023, marcând un pas important în alinierea activităților maritime la dezvoltarea durabilă. Cu toate acestea, Planul se confruntă cu provocări, inclusiv implicarea insuficientă a părților interesate în timpul elaborării sale, ceea ce a condus la contribuții limitate din partea unor factori relevanți din sectoare precum pescuitul, turismul, dar și autoritățile locale. Revizuirile vor trebui să se bazeze pe consultări mai ample. Infrastructura, constând atât în cea privind transportul și distribuția electricității produse de centralele eoliene offshore, cât și în cea portuară sunt esențiale pentru dezvoltarea acestui sector. Producția viitoare de energie electrică din capacități eoliene offshore, onshore și cele în energie nucleară necesită accelerarea consolidării rețelei de transport și a investiților în liniile HVDC pentru a asigura evacuarea acesteia. Portul Constanța, deși parțial echipat, trebuie modernizat pentru a face față depozitării, asamblării și transportului componentelor centralelor eoliene offshore într-un scenariu menit să promoveze o creștere rapidă și un volum mai mare de capacități instalate. De asemenea, deficitul de nave de instalare, la nivel global și lipsa capacității de construcție a acestora la nivel național necesită soluții inovative, precum Acordurile Sectoriale inspirate din Regatul Unit și Polonia. Citiți întreg studiul (ENG) redactat de Mihai Constantin, Ciel Bovary și Alina Arsani AICI.

În contextul politicilor climatice ambițioase asumate la nivel european, următorii 10 ani sunt decisivi pentru transformarea profundă a industriilor de ciment și var, astfel încât să rămână competitive într-o economie cu emisii reduse.

Clădirile sunt unul dintre principalii consumatori de resurse energetice și emițători de CO2 la nivel global. În statele membre ale Uniunii Europene, aproximativ 40% din energia consumată de utilizatorii finali este utilizată în clădiri, în principal pentru încălzire  răcire și apă caldă. Directiva revizuită privind performanța energetică a clădirilor (EPBD) solicită statelor membre ale UE să introducă măsuri care să abordeze impactul emisiilor de carbon pe întreaga durată de viață (WLC) a clădirilor, cuprinzând atât emisiile operaționale, cât și emisiile încorporate în etapele de producție, construcție, renovare și sfârșit de viață. Punerea în aplicare a acestor măsuri necesită transformări structurale ample, ceea ce reprezintă o provocare pentru țările care nu sunt familiarizate instituțional cu acest concept, cum ar fi România. O implementare eficientă a WLC necesită o abordare multidisciplinară și integrată a decarbonizării clădirilor, combinând inovarea tehnologică, strategia economică și legislația adaptată. De asemenea, este nevoie de colaborare și coordonare între o varietate de actori din sectorul clădirilor care joacă roluri-cheie în etapele ciclului de viață al clădirii și în ecosistemul mai larg al construcțiilor durabile. Barierele care pot afecta aplicarea eficientă a abordării WLC în sectorul construcțiilor din România, împreună cu soluțiile propuse pentru fiecare dintre acestea, sunt clasificate în categorii tehnologice, economice, legislative și de reglementare și culturale și de percepție publică, fiecare set de bariere și soluții fiind distribuit în diferite etape ale ciclului de viață al clădirii. Noul studiu EPG nu numai că evidențiază problemele și soluțiile actuale, ci trasează și o hartă pentru acțiunile viitoare, invitând toți actorii relevanți să participe activ la construirea unui viitor durabil. Această direcție nu este doar o necesitate ecologică, ci și o oportunitate economică vastă cu beneficii pe termen lung pentru întreaga societate. Unele dintre cele mai relevante recomandări pentru accelerarea adoptării practicilor durabile în sectorul construcțiilor sunt: stabilirea unui cadru de reglementare solid și a unor standarde pentru materialele de construcție durabile, locale, precum și pentru materialele secundare, reciclate, alături de extinderea infrastructurii de reciclare. stimularea investițiilor și a cererii în domeniul construcțiilor durabile prin intermediul unor instrumente precum reducerile fiscale. prioritizarea renovării în detrimentul construcțiilor noi. consolidarea bazelor de date privind stocurile de clădiri. desfășurarea de campanii de sensibilizare și educare pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la principiile WLC și la importanța abordării emisiilor generate de ciclul de viață în clădiri. Citiți întreg studiul (ENG) redactat de Cătălin Lungu (OAER), Radu Dudău (EPG) și Luiza Zăpucioiu (EPG), AICI.

În anul 2022, România avea o capacitate instalată de producție de biogaz de 23 MW și nicio producție de biometan. Aceste cifre contrastează puternic cu obiectivele stabilite în documentele strategice naționale, care prevăd o creștere rapidă a sectorului biogazului.

Regiunea Europei Centrale și de Est (ECE) se confruntă cu provocări majore în atingerea obiectivelor de eficiență energetică a clădirilor stabilite la nivelul Uniunii Europene (UE). Deși au avut loc eforturi considerabile de renovare a fondului de clădiri din regiune, realizarea unor economii importante de energie rămâne limitată, iar proiectele de renovare au adesea rezultate sub așteptări. Având în vedere că aproape 40% din emisiile UE provin din sectorul construcțiilor și că țările din Europa Centrală și de Est depind în continuare de combustibilii fosili, îmbunătățirea eficienței energetice a clădirilor prin renovare este o acțiune esențială pentru mitigarea schimbărilor climatice.

În ciuda progreselor recente, rămân o serie de provocări în ceea ce privește creșterea capcității de energie solară în România. Cele mai importante dintre acestea sunt constrângerile legate de capacitatea rețelei și dezechilibrele cu care se confruntă prosumatorii, lipsa predictibilității calendarului de implementare a fondurilor UE și întârzierile în transpunerea legislației UE. Abordarea acestor provocări este esențială pentru accelerarea adoptării energiei solare. Pentru a valorifica pe deplin potențialul energiei solare și a asigura un sector energetic robust și sustenabil, recomandăm:

Tranziția către neutralitate climatică a Uniunii Europene s-ar putea confrunta cu provocări în ceea ce privește acceptarea socială a politicilor de decarbonizare, din cauza lipsei consultării publicului în mod eficient și atenției insuficiente asupra impactului socioeconomic al tranziției. Pe măsură ce politicile climatice evoluează și încep să devină mai cuprinzătoare, potențiale efecte regresive ar putea afecta în mod direct consumatorii și gospodăriile, în special cele mai vulnerabile.

Renovarea fondului de clădiri este unul dintre obiectivele prioritare pentru reducerea consumului de energie și de CO2 la nivelul Uniunii Europene (UE). În ciuda eforturilor politice, a gamei largi de măsuri de reglementare, a instrumentelor financiare și a inițiativelor care au dus la îmbunătățiri tehnice notabile ale fondului de clădiri, consumul de energie, atât în sectorul public, cât și în cel rezidențial, nu a înregistrat încă reducerea drastică necesară pentru atingerea obiectivelor stabilite. Clădirile publice, despre care se așteaptă să dea tonul în ceea ce privește renovarea aprofundată, au beneficiat de lucrări de renovare de mulți ani în Europa Centrală și de Est (ECE), însă o proporție semnificativă din acestea nu generează economii de energie adecvate.

Energy Policy Group (EPG) anunță lansarea unui nou raport ce analizează versiunea preliminară a Planului Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC) al României. Acest raport oferă o evaluare detaliată a măsurilor propuse pentru atingerea obiectivelor de reducere a emisiilor și a neutralității climatice, în conformitate cu politicile Uniunii Europene.