De circa patru decenii – mai exact, de la șocurile petroliere ale anilor 1970 – s-a instaurat ideea că producţia de petrol este într-un declin inevitabil. Influenta lucrare a Clubului de la Roma, Limitele creșterii (1972), prezicea colapsul unui sistem industrial confruntat cu o creștere exponenţială a cererii de energie, cu suprapopulaţie și poluare crescândă. Doi ani mai târziu, National Geographic populariza teoria vârfului de producţie a petrolului (peak oil), a geologului american M. King Hubbert, care prognoza că vârful absolut al producţiei de petrol avea să fie atins în 1995, după care forme alternative de energie trebuiau să compenseze în mod obligatoriu declinul rapid al economiei bazate pe hidrocarburi.
Anul 2009 a marcat o schimbare profundă. Criza economică din 2008 redusese semnificativ consumul de energie în întreaga lume. În decembrie 2008, preţul ţiţeiului coborâse sub 40 de dolari/baril, deși avea să revină treptat la peste 100 de dolari în următorii trei ani. Dar mai profund și mai durabil s-a dovedit a fi impactul unor noi tehnologii în explorarea și producţia de ţiţei și gaze. În America de Nord, creșterea producţiei de gaze „de șist” a fost atât de puternică încât, în 2010, SUA au devenit cel mai mare producător de gaze al lumii, cu efecte tectonice în comerţul și geopolitica gazelor naturale. Totodată, proiectele de explorare și extracţie a hidrocarburilor din platourile continentale și din apele adânci au atras, la nivel global, investiţii de zeci de miliarde de dolari anual. Oil Market Intelligence anticipează că producţia de ţiţei din apele oceanice adânci va atinge 6,6 milioane barili/zi în 2020 – o creștere de 37,5% faţă de nivelul actual.

România are o veche și ilustră istorie a extracţiei ţiţeiului și gazelor, deși nu mai este astăzi un jucător de primă ligă la nivel mondial, așa cum era în perioada interbelică. Cu toate că are o dependenţă relativ mică de importuri de gaze (fapt semnificativ pe o piaţă regională monopolistă și într-un context geopolitic extrem de tensionat), ţara noastră are rezerve de hidrocarburi în scădere și o industrie care s-a adaptat forţelor pieţei prin diminuarea capacităţii industriale. Dar România are potenţialul de a beneficia de progresul tehnologic și de a dezvolta sustenabil surse noi de hidrocarburi, care să o propulseze din nou pe un loc de vârf la nivel european.

Apele adânci ale Mării Negre au atras interesul celei mai mari companii energetice private a lumii, ExxonMobil, iar potenţialul de gaze de șist a adus în România o altă companie de top, Chevron. OMV Petrom, liderul regional al industriei de ţiţei și gaze, investește semnificativ în redezvoltarea zăcămintelor mature, ca și Romgaz, cel mai mare producător autohton de gaze naturale. În plus, numeroase alte companii petroliere internaţionale, active în toate segmentele industriei (explorare și producţie, distribuţie, rafinare, retail, servicii petroliere și producţie de echipamente) au un aport de investiţii, tehnologie și know-how managerial. La orizontul anului 2020, cu perspectiva unor noi surse indigene de gaze și a unor noi surse regionale de import, precum și cu o interconectare crescută cu pieţele adiacente, România poate deveni un hub regional. Aceasta ar stimula competitivitatea industrială prin preţuri optime ale energiei, ar genera creștere economică și locuri de muncă. Dar interesul ţării și dezvoltarea durabilă să fie promovate concomitent cu crearea unui mediu de afaceri atractiv, în care Guvernul, agenţiile de reglementare și legiutorii trebuie să fie parteneri competenţi și statornici ai investitorilor.
