În prezentul studiu au fost definite trei scenarii de bază. Acestea reprezintă implicațiile a două abordări distincte de decarbonizare raportate la o situație de referință, însă fără un obiectiv privind neutralitatea climatică pentru sectorul de energie electrică. Prin urmare, arhitectura derivată a scenariului permite evaluarea avantajelor generice ale diferitelor strategii energetice, în special a beneficiilor diferitelor căi tehnologice, cu accent asupra interacțiunii dintre gaze naturale, hidrogen și tehnologiile de stocare.
• Scenariul de „referință” reprezintă o continuare a actualelor planuri și politici naționale.
• Scenariul de „dependență de gaze naturale” reprezintă decarbonizarea sectorului de energie electrică până în anul 2040, tranziția bazându-se, totodată, pe gaze naturale.
• Scenariul de „tranziție inteligentă reprezintă decarbonizarea sectorului de energie electrică până în anul 2040, înlocuind gaze naturale drept combustibil de tranziție cu stocarea energiei electrice, în măsura posibilităților.
Pentru fiecare dintre scenarii, a fost realizată o evaluare bazată pe modelări ale diferiților indicatori. Indicatorii includ costurile, efectele distributive, emisiile de CO2 și investițiile necesare până în anul 2050.
În ansamblu, rezultatele studiului demonstrează faptul că decarbonizarea sectorului de energie electrică până în anul 2040 este posibilă, ducând la economii de costuri în comparație cu scenariul de referință, care include combustibili fosili și nu vizează obiective de decarbonizare. Comparativ cu scenariul de referință, scenariile privind tranziția energetică reduc la jumătate emisiile cumulate de CO2 până în anul 2050 față de anul 2022, reducând, în același timp, cu 5% costurile totale de producție cumulate în scenariul de dependență de gaze naturale și cu 13% în scenariul de tranziție inteligentă. În plus, emisiile anuale totale în anul 2030 pot fi reduse cu 37% în scenariul de dependență de gaze naturale și cu 51% în scenariul de tranziție inteligentă, precum și cu 100% în 2040. Securitatea energetică este asigurată în toate scenariile de tranziție energetică.
Scenariul de referință și, într-o oarecare măsură, scenariul de dependență de gaze naturale presupun investiții masive în gaze naturale, ceea ce se dovedește a fi ineficient pe termen lung, întrucât conduce la costuri generale sporite și la posibile active blocate. În cazul în care investițiile în capacități noi sunt pregătite pentru hidrogen și sunt implementate tehnologii eficiente de stocare, cererea cumulată de gaze naturale în sectorul energiei electrice poate fi redusă cu 15%, cu impact asupra diminuării costurilor totale cu 13% (scenariul de tranziție inteligentă față de dependența de gaze naturale).
În scenariul de tranziție inteligentă sunt implementate bateriile Li-ion, care contribuie la creșterea eficienței din perspectiva costurilor. Mai mult, stocarea oferă flexibilitate, astfel ajută la trecerea de la energia eoliană la cea fotovoltaică, mai ușor scalabilă, ceea ce ar permite accelerarea extinderii energiei regenerabile în regiune.
Pe lângă stocarea pe termen scurt în baterii, stocarea pe termen lung este un factor necesar pentru decarbonizarea profundă, în vederea asigurării securității energetice. Pe baza perspectivelor tehnologice actuale, hidrogenul are o importanță majoră în acest domeniu. Capacitățile combinate de producție pe bază de H2 din regiune variază între ~23-35 GW în anul 2050 în cele două scenarii de tranziție energetică.
Totuși, rolul hidrogenului în ceea ce privește volumele nu ar trebui să fie supraestimat, deoarece cotele de producție în funcție de cerere sunt limitate la 6-9% din cerere, ceea ce presupune o cerere reală relativ scăzută de hidrogen.
Alte tehnologii de stocare, cum ar fi bateriile, pot reduce în mod eficient nevoia de capacități de H2 și de producție a acestuia. Instalarea capacităților de stocare prin baterii reduce cererea de capacități de H2 cu 35% până în anul 2050. De aceea, investițiile în centrale de H2 ar trebui să fie analizate cu atenție, fără a supraestima nevoile viitoare.
Gazele naturale reprezintă între 15% și 30% din consumul de energie, în total ~330 TWh pentru toate țările analizate la nivelul anului 2020 (Eurostat, 2022). Astfel, sectorul de energie electrică joacă un rol important, în special în cazul Greciei, unde acesta a reprezentat 65% din consumul total de gaze naturale, față de 43% în Bulgaria, 27% în Ungaria și 29% în România. Este important de remarcat faptul că, în anul 2020, o proporție covârșitoare de ~80% din gaze naturale importate în regiune proveneau din Rusia.
Astfel, orice strategie din sectorul de energie electrică bazată pe o “tranziție prin intermediul gazelor naturalelor (gas-bridge)” ar putea agrava pe viitor dependența actuală de gaze naturale. Rezultatele scenariilor din acest studiu arată că o politică de tranziție inteligentă este eficientă în reducerea cererii de gaze naturale din regiune pe termen mediu. Până în anul 2030, consumul de gaze naturale din sectorul de energie electrică poate fi redus în toate statele analizate cu 10%-20% și cu până la 80% până în 2035, în comparație cu nivelurile de referință istorice (Eurostat, 2022), prin investiții masive în surse regenerabile de energie (SRE) și în capacități de stocare și prin trecerea la hidrogen. Pe de altă parte, menținerea politicilor actuale (scenariul de referință pe bază de combustibili fosili) fără obiective ambițioase în domeniul schimbărilor climatice va conduce la o creștere semnificativă a cererii de gaze naturale, cu până la 60% în anii 2030. Acest lucru ar putea duce la o dependență sporită de importurile de gaze naturale rusești, în contrast cu eforturile recente ale politicilor asumate la nivelul UE de a reduce dependența de sursele de energie din Rusia.
Instrumentele și politicile propuse în vederea decarbonizării sectorului de energie electrică trebuie echilibrate în funcție de particularitățile naționale, deoarece gradul de dependeță de gaze naturale și rolul acestora în scenariile din sectorul energiei electrice variază de la o țară la alta. În cazul Greciei, o retragere progresivă a lignitului la începutul anilor 2020 determină o creștere temporară a cererii de gaze naturale în sectorul energiei electrice în toate scenariile analizate. Totodată, dependența de gazul natural rusesc diferă de la o țară la alta. Pe de o parte, România are, per ansamblu, un grad de dependență mai redus datorită producției interne, iar Grecia are opțiuni de import diversificate prin GNL, pe de altă parte Bulgaria și Ungaria au un grad ridicat de dependență.
Pe lângă eficiența energetică și extinderea surselor regenerabile de energie, abordarea pentru a preveni deficitul de gaze naturale pe termen scurt și mediu se bazează pe trei tipuri de proiecte de infrastructură de gaze naturale. În primul rând, gazoductele care nu sunt conectate fizic la Rusia. În al doilea rând, capacități suplimentare de import de GNL pentru a importa gaze naturale din țări din afara Europei, cum ar fi unitățile flotante de stocare și regazeificare (FSRU), în cazul cărora dependența de traseu este mai redusă decât în cazul terminalelor GNL terestre. În al treilea rând, extinderea unităților de producție a gaze naturale, în special în România, unde se află rezerve mari de gaze naturale. Aceste proiecte vor contribui la asigurarea unei cereri viitoare de gaze naturale mai puțin dependente de importurile din Rusia.
Problema dependenței de gaze naturale poate fi redusă prin decarbonizarea sectorului de energie electrică pe termen lung. Însă cererea de energie termică din industrie și din sectorul rezidențial reprezintă o pondere mare din profilul de consum al majorității țărilor analizate. Astfel, vor fi necesare eforturi politice suplimentare pentru a asigura securitatea energetică și, totodată, progresul către suveranitatea energetică. Acest lucru trebuie să se reflecte și în demersurile viitoare ale politicilor UE, pe lângă obiectivele actuale din cadrul REPower.