Download PDF

Acum, dupã ce Acordul de la Paris cu privire la limitarea încãlzirii globale a fost semnat, ovationat în picioare si celebrat de politicieni si alte categorii sociale, se cuvine sã citim cu atentie prevederile sale si sã întelegem mai bine ce contine: obiective, modalitãti de îndeplinire a acestor obiective, costuri etc.

Îi înteleg pe politicieni (Presedintele Obama, Presedintele Hollande, Primul Ministru Cameron, Secretarul General ONU Ban Ki-moon s.a.) si pe unii ecologisti proeminenti, care au aplaudat recentul Acord ca pe un “eveniment istoric”, “triumf diplomatic”“un punct de cotiturã istoric”“o afacere care va schimba lumea de-a dreptul”“o victorie a justitiei climatice” si altele asemenea. Nu fac parte din nici una dintre cele douã categorii mentionate – sunt un simplu om de stiintã, de formatie cartezianã (Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum). Deci, sceptic by default. Aceasta înseamnã cã prefer sã nu mã îmbãt cu apã rece, cã doresc sã-mi tin capul treaz pe umeri si sã verific, cu mintea mea, tot ceea se afirmã, uneori cu surle, trâmbite sau fanfare, în mass media. Este ceea ce am si fãcut, dupã publicarea documentului oficial al Conferintei ONU COP21 de la Paris.

De ce sunt sceptic în legãturã cu Acordul de la Paris? Pentru cã:

 

1. Acordul nu are caracter obligatoriu juridic pentru tãrile semnatare.

Reducerea emisiilor de carbon, în vederea atingerii obiectivului de 2°C si, posibil, al celui 1,5°C încãlzire maximã, este voluntarã. Si nu numai cã reducerea emisiilor este voluntarã, dar fiecare  guvern a conceput un plan cu intentii de reducere domesticã a emisiilor (Intended Nationally Determined Contributions- INDC), pe baza a ceea ce fiecare stat considerã cã este posibil, având în vedere situatia politicã si economicã internã a tãrii. Cu alte cuvinte, Conferinta de la Paris seamãnã cu acele revelioane de la bloc, când fiecare

mesean aducea ce putea ca sã punã pe masa comunã. Dar si asa, unii au venit cu mâna goalã: COP21 a primit doar 160 INDC-uri, desi numãrul tãrilor participante a fost de 195.

Contributiile nationale individuale sunt variate: de exemplu, Statele Unite si tãrile din Uniunea Europeanã s-au angajat sã reducã în mod absolut emisiilor lor. Altii, au promis sã reducã “intensitatea de carbon” a economiilor lor, adicã vor scãdea cantitatea de CO2 emisã per unitate de PIB. Iar altii au promis altceva, dar nu prea multe.

Oamenii de stiintã au calculat cã, adunate la un loc, toate aceste contributii nationale nu vor fi suficiente sã mentinã încãlzirea globalã sub 2°C. Iar despre tinta, mult mai ambitioasã, de 1,5°C, nici vorbã.

Este clar, pentru mine, cã avem de-a face cu o parte slabã a acordului. Dar sustinãtorii au invocat un alt aspect: costul aducerii tuturor pãrtilor împreunã a fost considerabil. Compromisul a fost inevitabil: În locul unui acord cu obligatii juridice pentru semnatari, cu stimulente economice pentru bunã comportare si sanctiuni clare pentru cei certati cu legea[1] – delegatii au coborât stacheta pretentiilor la un nivel pe care un sceptic l-ar putea descrie drept o expresie comunã a bunelor intentii. S-a sacrificat coerenta deciziilor pentru curtoazia relatiilor. În aceste conditii, acordul nu mai este un plan realizabil în viitor, ci mai degrabã o colectie de aspiratii, unele contradictorii.

 

2. Obiectivele acordului sunt greu de atins, probabil imposibil.

Textul acordului lanseazã un apel cãtre tãrile semnatare sã-si reducã voluntar emisiile de carbon, astfel încât cresterea temperaturii globale sã fie sub 2°C în comparatie cu valorile pre-industriale. De asemenea, a mai fost introdusã o clauzã, la cererea unor natiuni vulnerabile la schimbãrile climatice – d. ex., insulele Marshall si Maldive – pentru “continuarea eforturilor de a limita cresterea temperaturii la 1,5°C peste valorile pre-industriale”. Practic vorbind, acest ultim obiectiv nu este doar dificil de îndeplinit, ci probabil imposibil[2]. Deja temperatura globalã a crescut din 1850 cu aproape 1°C si, datoritã inertiei sistemului climatic, alte 0,5°C de încãlzire sunt inevitabile, chiar dacã emisiile de CO2 devin zero începând de mâine dimineatã. Ca sã avem o sansã de 50-50 pentru a limita încãlzirea la 2°C, omenirea ar fi trebuit sã reducã drastic emisiile de carbon începând cu 20 de ani în urmã! Dar, dacã cititi INDC-urile, veti observa cã nicio tarã nu afirmã solemn cã va reduce dramatic viitoarele emisii de carbon.

Si cum ar putea s-o facã, atunci când International Energy Agency (IEA) a publicat un Raport Special – Energie si Schimbãri Climatice -, dedicat Conferintei de la Paris, în care se afirmã urmãtoarele:

Cererea globalã de petrol va atinge 99 milioane barili pe zi în 2030, reprezentând o crestere de circa 9% fatã de prezent.

Cererea globalã de gaz natural va creste în 2030 cu circa 30%.

Emisiile de CO2 din sectorul energetic vor creste cu 8%, ajungând la 34,8 Gt.

Nu existã apoi nicio indicatie clarã în acord despre cea mai mare sursã de emisii umane de carbon – cãrbunii. Dacã Statele Unite, al doilea producãtor mondial de CO2 antropogen, a introdus  mãsuri prin care a ajuns la niveluri de emisii pre-1996 datoritã, în parte, înlocuirii cãrbunilor cu gaze de sist, China si India (locul 1 si locul 3, respectiv, în topul emisiilor) construiesc în continuare si într-un ritm rapid (uneori, chiar 3 pe lunã) noi termocentrale pe cãrbune. Conform unor estimãri, în urmãtorii 10 ani,  în lume se vor construi peste 1,000 de noi termocentrale. Acordul de la Paris nu va opri aceste noi surse umane de CO2.

Nu vi se pare cã existã o contradictie între ceea ce s-a semnat la Paris si ceea ce se va petrece în realitate pe teren?

 

3Banii nu vor fi suficienti

Ideea care a stat la baza acordului este cã, folosind ajutorul financiar primit din partea tãrilor bogate – Statele Unite, Germania s.a. -, economiile în curs de dezvoltare, precum India sau Vietnam, vor trece gradat la energia verde (solarã si eolianã). Dar contributia tãrilor vestice, de 100 miliarde dolari pe an, este, de asemenea, voluntarã. Si, analizând starea actualã a dezvoltãrii energiilor neconventionale, expertii considerã cã vor fi costuri mult mai mari de 100 miliarde dolari pe an pentru ca tãrile în curs de dezvoltare sã treacã la noile surse de energie.

Acelasi Raport al IEA, citat mai sus, estimeazã costurile necesare pentru ca industria energeticã sã nu mai reprezinte un pericol pentru climã: 16.500 miliarde dolari! Acesta este costul pe care 187 guverne vor trebui sã-l suporte pentru a-si curãta sursele de poluare si a asigura o posibilã crestere a temperaturii sub pragul adoptat de 2°C, conform angajamentelor semnate la Paris. Vor fi acesti bani disponibili curând?

 

4Acordul nu prevede o taxã pe carbon sau o schemã tip cap-and-trade.

Stiu, stiu, “taxã pe carbon” sunã ca dracu´ J când e vorba de guvern, iar pentru un politician, care cautã sã fie reales, “taxã” este curat anatema. Dar includerea unei astfel de taxe ar schimba stimularea financiarã a indivizilor care produc CO2, de exemplu producãtorii de energie si motoristii de toate tipurile. O largã coalitie financiaro-industrialã, incluzând pe World Bank, Unilever, Exxon Mobil, argumenteazã cã o formã oarecare de taxã pe carbon sau un mecanism de tarifare ar trebui utilizat pentru a compensa costurile legate de emisiile din combustibilii fosili.  Dar în loc sã încerce folosirea uneia din aceste metode, autorii acordului au ales un demers de tip top-down, în care guvernele ordonã companiilor de energie si altora sã atingã anumite cote de reducere a emisiilor.

Pe de altã parte, orice tarã individualã este liberã sã nu respecte prevederile acordului de la Paris si sã introducã propria ei taxã pe carbon sau o schemã de tip cap-and-trade. Circa 40 de tãri au implementat o anumitã formã de tarifare a carbonului. China planificã un sistem national de cap-and-trade si a testat deja conceptul în câteva regiuni pilot. În SUA, statele California, Oregon si Washington sunt cele mai avansate pe drumul introducerii unor sisteme de tarifare a carbonului.

Toate fondurile obtinute din mecanismele financiare descrise s-ar putea constitui în fonduri de cercetare si dezvoltare a resurselor de energii alternative.

 

5Profesorul James Hansen afirmã cã discutiile de la Paris sunt o fraudã, simple cuvinte fãrã valoare, nicio actiune, doar promisiuni

Profesorul Hansen, fostul Director al NASA Goddard Institute for Space Studies de la Columbia University, cel care, în 1988, a depus prima mãrturie în fata Congresului SUA despre actuala încãlzire globalã, cel care este unul dintre cei mai importanti popularizatori ai impactului antropogenic asupra climei, a criticat vehement discutiile de la Paris:

It´s a fraud really, a fake. It´s just bullshit for them to say: `We´ll have a 2C warming target and then try to do a little better every five years.´ It´s just worthless words. There is no action, just promises. As long as fossil fuels appear to be the cheapest fuels out there, they will be continued to be burned.

Cred cã opiniile unui profesor ca James Hansen au o greutate specificã, deloc neglijabilã, în subiectul intitulat “Încãlzirea globalã si contributia antropogenicã”.

Chiar si un celebru autor si activist ecologic, Bill McKibben, a scris în The New York Times cã acordul de la Paris a fost conceput pentru 1995, în loc de 2015 – o defazare de 20 de ani

care anihileazã intentiile documentului. Dacã toate pãrtile îsi mentin promisiunile, scrie McKibben, temperatura planetei va creste cu 3,6°C în loc de 2°C.

 

6. Istoria se repetã, uneori.

Ca sã fii sceptic în legãturã cu un acord international care nu include obligatii juridice pentru semnatarii lui, care si-a fixat obiective greu de atins, probabil imposibile, care nu dispune de fonduri sigure pentru implementare, care nu prevede o sursã de tarifare a emitãtorilor de carbon, care este criticat de personalitãti stiintifice si ecologiste – e usor si simplu de înteles. As mai adãuga, totusi, încã un motiv, unul istoric. Pentru cã, vrem, nu vrem, istoria se repetã uneori (am indicat douã exemple în articolul meu anterior, eugenia si lâsenkosimul).

De data aceasta, voi folosi un exemplu, care invocã, din nefericire, tot Parisul.

Anul 1928. Delegati din 15 tãri, incluzând Statele Unite, Franta, Germania, Italia si Marea Britanie, s-au întrunit în capitala Frantei si au semnat Tratatul General de Renuntare la Rãzboi ca un Instrument al Politicii Nationale, cunoscut si sub numele de Pactul de la Paris. Statele semnare au promis sã nu utilizeze rãzboiul pentru a rezolva “dispute sau conflicte de orice naturã sau de orice origine, care ar putea apãrea între ele”. Pãrtilor care nu se supun acestei promisiuni “li se vor nega beneficiile furnizate de acest tratat”. Organizatorii conferintei de la Paris si autorii principali ai documentului au fost Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat american, si Aristide Briant, ministrul de externe francez. De numele celor doi se leagã denumirea de Pactul Kellogg-Briant.

Obiectivul principal al Pactului a fost scoaterea în afara legii a oricãror actiuni de rãzboi desfãsurate pentru rezolvarea unor dispute teritoriale, rãmase dupã terminarea primei conflagratii mondiale.

În ciuda faptului cã Pactul nu avea nici un mecanism de impunerea a prevederilor sale, a fost salutat în unele medii politice drept un punct de cotiturã istoric care va ajuta la mentinerea pãcii mondiale. În continuare, istoria a consemnat urmãtoarele fapte:

1929: Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace.

1928 – 1933: 65 de tãri au semnat acordul de la Paris.

1939:  Al Doilea Rãzboi Mondial a început.

Sã sperãm cã generatiile viitoare nu vor discuta despre Acordul climatic de la Paris (2015) în acelasi mod cum se discutã astãzi despre Pactul anti-rãzboi de la Paris (1929).

 

P.S. În partea I-a a articolului meu, am dedicat o lungã analizã semanticii aflate în limbajul documentului semnat la Paris. Practic, am evidentiat puterea cuvântului shall (implicând o obligatie juridicã sau contractualã) asupra cuvântului should (care denotã un caracter consultativ, fãrã obligatii). Numãrând ocurentele celor douã cuvinte si citind, în special, paragrafele în care ele se gãsesc, am avut impresia unei subtile orchestratii semantice din partea celor care au contribuit la scrierea documentului.

Vineri dupã-amiazã, am ascultat la NPR (Postul National de Radio al SUA) un dialog cu Todd Stern, Trimisul Special si Negociatorul Sef al Statelor Unite pentru Schimbãri Climatice la COP21. Întrebat de reporter care a fost cel mai dramatic moment al întregii Conferinte de la Paris, dl. Todd Stern a spus: sâmbãtã dimineata, cu doar câteva minute de semnãturile finale, am descoperit o propozitie continând cuvântul “shall” si am insistat enorm, si am reusit, sã-l schimb în “should”. Dupã care, am semnat documentul.

Doamna din balada lui Led Zeppelin stia ea ce stia când spunea cã, uneori, cuvintele au douã întelesuri.

Personal, sunt încântat cã, cu modestele mele puteri, am intuit cã jocul celor douã cuvinte este de o importantã vitalã pentru Acordul COP21.

 

BIBLIOGRAFIE – Pentru întelegerea pozitiei mele în legãturã cu schimbãrile climatice
A Stairway to (low carbon) Heaven p. I

O lume fãrã crestere economicã – utopie sau realitate?COP21/CMP11 – Conferinta ONU asupra schimbãrilor climatice. Câteva lucruri despre care NU se va discuta la Paris

Pãmântul – Spatiul cosmic: O baterie chimicã în curs de descãrcare rapidã. Cauze si consecinte

A sasea extinctie a vietii pe Terra?

Schimbãrile climatice si perceptiile lor culturale: Sunteti egalitarist, fatalist, ierarhist sau individualist?

“Gheata care arde” – Hazard geologic, bombã climaticã sau bonanza energeticã? (2)

Cranganu, C., and H. Soleymani, 2015, Carbon dioxide sealing capacity: Textural or compositional controls? A case study from the Oklahoma Panhandle, Environmental Geosciences, vol.  22, no. 2, pp. 57-74. http://eg.geoscienceworld.org/content/22/2/57.abstract

Cranganu, C., H. Soleymani, S. Azad, and K. Watson, 2014, Carbon Dioxide Sealing Capacity: Textural or Compositional Controls?, AAPG Datapages/Search and Discovery Article #41474, 35 p. http://www.searchanddiscovery.com/pdfz/documents/2014/41474craganu/ndx_cranganu.pdf.html

 

NOTE

[1] Un astfel de demers a dus la colapsul precedentului summit din Copenhaga, 2009.

[2] David Hone, 10 decembrie 2015, COP 21: A Pathway for 1.5°C


* Acest articol a fost publicat pe  Contributors.ro la 16 decembrie 2015,  http://www.contributors.ro/economie/a-stairway-to-low-carbon-heaven/

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,